Jurnal / Album de fotografie

Călător în Iran

Aflat pe axa răului enunţată de JW Bush (împreună cu Iraq și Coreea de Nord), demonizat de presa internațională mainstream, renumit pentru filmele premiate la marile festivaluri europene (sau la Oscar – “The Salesman” în regia lui Ashgar Farhadi a luat premiul pentru cel mai bun film străin în 2017) și pentru poveștile despre ospitalitate spuse de călători, Iranul mă fascinează de câțiva ani.

Cu imagini din filmele lui Panahi, Farhadi, Kiarostami, Makhmalbaf și Baghammi, cu două-trei fraze în persană culese din ghidurile turistice și cu biletul de avion dus-întors, mă îndrept spre avionul companiei turcești Pegasus Airlines care mă duce spre Republica Islamică Iran. 

14.04.2017
Secvența 1:
La oficiul de vize din aeroport e loterie – loteria vizelor. Așteptăm în picioare, zeci de oameni în fața unui ghișeu și căutăm cu privirile adormite pe sub geamul de o palmă, spre stiva de pașapoarte care arată ca turnul din Pisa.

Sunt oameni care dorm pe jos – backpackeri, lotul de taekwondo din Seychelles, pensionari din Germania în drum spre ruinele de la Persepolis, un australian care a băgat șpaga în pașaport și e mustrat de un ofițer. E o solidaritate a așteptării cu totul specială între oamenii de aici. La fiecare 30 de minute se strigă câte 5 nume, iar cei din fața cozii propagă numele prin mulțime – Thomas, Chung Liu, Dimitri, Czech Republic, Martin, Thailand… O partea a mulțimii strigă Coria (Coreea), o alta strigă “Maria”. O doamnă de 50 de ani (Maria) alergă către ghișeu, însă fericitul câștigător al vizei e un cetățean coreean. Maria se întoarce la locul ei și se bagă la somn.

După 6 ore de vânzoleală ne primim pașapoartele. Avem vize, am intrat oficial în Iran. Ne urcăm într-un taxi fără frâne, condus de un domn simpatic și ajungem la gazda noastră, în casă căruia tocmai a căzut jumătate din tencuială. Prima întrebare: “What language do you speak in Romania?”.

15.04.2017
Prima zi în Teheran – mult mai apropiat de atmosfera europeană decât mă așteptam. Cafenele cool, spații alternative, am ajuns la o expoziție de fotografie documentară unde era lume buluc, artiști, clasă creativă, influenceri, o expoziție de grup despre războiul din Siria, situația minerilor din Iran, conflictul din Afganistan, dependenții de droguri. În parcul din apropiere un tată juca badminton cu fetița lui, câțiva puști făceau slalom cu role pe un teren cu obstacole, mai multe familii luau picnicul pe iarbă.

E vineri, ziua liberă de aici și e o atmosferă liniștită, oamenii ne zâmbesc și ne spun خوش آمدید (welcome!)

În depărtare, imaginea ayatollahului Khamenei se suprapune peste muntele înzăpezit care domină orașul de 15 milioane de locuitori, cu o lună înaintea alegerilor prezidențiale. Astăzi ne mai îndepărtăm de centru, vizităm și alte cartiere.

PS- În cafeneaua în care ne aflăm acum se dă pe repeat “Guns and Roses – Sweet Child of Mine”.

16.04.2017
Am mers mult cu metroul și am fost abordați de un profesor de arhitectură care are un cumnat în România. Ne-a oferit o cutie de biscuiți cu susan, iar prietenul său, care era un fel de clarvăzător ne-a dat verdictul: “Tu ai probleme cu rinichiul drept, iar prietena ta are probleme cu colesterolul!”.

Pe o altă rută l-am întâlnit pe un vânzător de suveniruri, care lucrează în bazarul central. A stat câțiva ani în Dubai unde a cunoscut români care vindeau vaze, “oameni de treabă” și ne-a invitat să revenim în Iran, să locuim la el și să mergem împreună cu familia sa la Marea Caspică.

Mai târziu, în parc, ne abordează un domn de 70 de ani: “Îmi cer scuze că vă deranjez, dar sunt curios din ce țară veniți. România? Interesant… Acum, spuneți-mi, cum a fost comunismul? Cum se trăia atunci? E mai bine acum? Oamenii sunt fericiți?”.

Seara ne-am cazat la Majid, un bărbat de 35 de ani, care lucrează ca inginer minier și organizează săptămânal proiecții de filme americane . În viitorul apropiat vrea să emigreze în Australia. La el acasă îl cunoaștem pe un grec, călător și critic de film, care a vizitat România în urmă cu 35 de ani: “era gol Bucureștiul atunci, părea un oraș muzeu – aveam bani, dar ce să cumperi cu ei? Mi-am luat 7 albume de artă pe care le răsfoiesc și acum.” Și o glumă subversivă învățată azi: dacă întrebi unde e Piața Libertății, oamenii îți vor răspune că e înainte de Piața Revoluției.

17.04.2017
În ceainăria de lângă gara din Teheran e o atmosferă de vagon de cușetă. Un spațiu înghesuit, cu două mese, lucruri aruncate pe niște rafturi și câteva ceainice ticsite. Patronul ne invită la o masă în spate, alături de un cuplu octogenar și o persoană travestită. O doamnă în chador arată cu degetul spre travestit și spune cu voce tare: “man – no, woman – no, than – what?”. Alți oameni de la mese își beau ceaiurile fără să ne acorde prea mare atenție.

A mai trecut o zi în Tehran presărată cu întâlniri neașteptate și momente de generozitate. Hossein, proprietar de magazin în bazarul central, pe care l-am cunoscut ieri în metrou ne-a invitat să luăm prânzul împreună, refuzând ca noi să plătim ceva. Hossein și-a cumpărat de curând un apartament în nordul orașului (250,000 euro pt 120mp) și își petrece vacanțele în Thailanda, împreună cu soția.

Un domn care vindea inele ne-a oprit în mijlocul unei intersecții, ne-a rugat să îl așteptăm lângă un semafor și s-a întors cu două supe calde pentru noi. Am făcut un selfie și ne-a transmis salutări: “Romania – good people, Romania – friends!”. Am mai aflat câ România produce tractoare foarte bune, din vorbele unui vânzător de sucuri, iar un șofer de taxi ne-a vorbit despre eternul Gheorghe Hagi.

Acum suntem în tren, la cușetă și împărțim un compartiment cu două profesoare de școală generală. Din când în când se mai deschide ușa și o elevă îmbrăcată în uniformă ne servește cu prăjituri și sandwichuri. Știam că Iranul e o cultură a generozității, dar ce am trăit până acum, după 3 zile se călătorie, e cu mult peste așteptări.

19.04.2017

Am ajuns în Esfahan, după o călătorie de 7 ore cu trenul, în compania unor profesoare de la o școala generală și a unor eleve care ne-au oferit prăjituri și biscuiți. Esfahanul e mai liniștit și mai aerisit decât Teheranul, mulți oameni merg pe bicicletă, fac jogging, se plimbă cu hidrobicicletele.

Îl cunoaștem aici pe Mehdi, care ne face un tur, ne arată părți mai ascunse ale orașului și ne duce pe podul Khajoo, unde localnicii se întâlnesc seara ca să cânte în cor și să privească apa. E o atmosferă magică să vezi oameni de toate vârstele și ocupațiile cum se întâlnesc și cântă, bat din palme, vorbesc între ei, fără vreo organizare în prealabil. Câțiva copii ridică zmee, în timp ce părinții lor joacă volei, iar cupluri răzlețe se întrec în arta selfiului.

 

Esfahan, Iran, podul Khaju: localnicii se întâlnesc seara ca să cânte în cor și să privească apa. E o atmosferă magică să vezi oameni de toate vârstele și ocupațiile cum se întâlnesc și cântă, bat din palme, vorbesc între ei, fără vreo organizare în prealabil. Câțiva copii ridică zmee, în timp ce părinții lor joacă volei, iar cupluri răzlețe se întrec în arta selfiului.

Mai multe despre Esfahan – https://www.facebook.com/vladpetri/posts/10211338731202197

Călător în Iran

Posted by Vlad Petri on Wednesday, April 19, 2017

E multă mișcare aici, doar că dansul în public e interzis în Iran, iar oamenii se întâlnesc din când în când pe un teren de sport în aer liber, unde, în timpul exercițiilor sportive schițează mișcări fragile de dans, aleatorii, experimentale, parte dintr-un cod secret cunoscut de participanți. Alcoolul e interzis, la fel și petrecerile. Majoritatea întâlnirilor au loc cu ușile închise, fără știrea vecinilor sau a Poliției. “Să veniți la o petrecere aici, e nebunie. Teheran e numărul 1, dar și în Esfahan sunt party-uri tari”, ne spune Mehdi în timp ce ascultăm Metallica la radioul mașinii sale Peugeot.

Seara târziu ne urcăm pe un deal de unde vedem întreg orașul și ascultăm sunete distincte: claxoane îndepărtate, sunetul apei într-o cișmea (sunt cișmele în foarte multe locuri publice în Iran), lătratul unui câine vagabond și accente de muzică pop pe care o ascultă 3 prieteni rezemați de un copac.

20.04.2017, Esfahan

Despre ospitalitate și martiri:
Ne întâlnim cu Reza și Farzad, doi prieteni care s-au născut în sudul Iranului, dar s-au mutat în Esfahan, în timpul liceului. Farzad ne invită la el acasă ca să îi cunoaștem familia. Mama și sora lui ne servesc cu ceai și câteva aperitive – mâncăm iaurt, halva, fistic, castraveți presărați cu pudra de trandafiri și sare. Tatăl, un domn la 50 de ani, a luptat în războiul împotriva Iraqului, alături de tatăl lui Reza, care a doborât un avion cu un lansator de rachete.

Războiul cu Iraqul a fost un eveniment major pentru iranieni, a durat 8 ani, au murit sute de mii de oameni, iar impactul a fost similar cu cel resimțit de Europa după cel de-al doilea război mondial. La intrarea în localități, imaginile martirilor sunt afișate peste tot, alături de decorațiuni și citate. Relația iranienilor cu trecutul e una specială, de retrăire a evenimentelor și auto-victimizare, în strânsă legătură cu moștenirea șiită. În timpul sărbătorii Ashura, care are loc anual, iranienii retrăiesc cu tristețe și regret moartea lui Husayn ibn Ali, nepotul lui Mohammad care a fost ucis în timpul bătăliei de la Karbala în 680.

În parcuri, gări, în aeroport și alte spații publice, lângă fiecare cișmea, citatele din viața lui Husayn, care înainte să fie ucis, a trebuit să înfrunte seceta deșertului, creează o punte de legătură cu trecutul aparent îndepărtat, însă foarte actual, datorită actului performativ al retrăirii. Jurnalistul polonez Ryszard Kapuscinski, vorbește despre relația cu trecutul în cartea “Shah of Shahs” și despre determinarea schimbării din timpul Revoluției din 1979, cu prețul sacrificiului suprem.

Revenind la prezent, prietenii noștri Reza și Farzad ne invită într-o călătorie de o zi spre Kashan – luăm micul dejun într-un parc și ne întâlnim cu 3 suporteri ai echipei de fotbal FC Persepolis, în drum spre meciul decisiv (“vrem să vedem cupa, cum o ridică, vom fi zeci de mii”), care ne invită să fumăm o narghilea cu amestec de portocală și mentă. Unul din ei a fost în România și i-a plăcut mult – “femeile din România sunt foarte frumoase”. Mai târziu ne oprim lângă o cetate și gătim un kebab de pui. Dar despre mâncare, condimente și ritual într-o postare viitoare.

22.04.2017
– Am mers cu autobuzul de la Esfahan spre Shiraz. Condiții excelente, scaune comode, din piele, aer condiționat. Am primit apă, biscuiți, napolitane și prăjituri din partea șoferului. Femeile stau separat de bărbați, în afară de cazurile cuplu/ căsătoriți.

– Am vizitat Persepolis. Nu prea îmi plac ruinele, prefer să stau printre oameni, să văd cum trăiesc și să vizitez situri arheologice doar în lipsă de alte activități. Însă în cazul de față eram curios de legătura peste timp a Iranului cu Persia antică, să încerc să îmi imaginez cum se trăia pe pământul ăsta în urmă cu mii de ani. Pe lângă strălucirea imperiilor din trecut, nu ai cum să nu te gândești la opulență, exploatare, campanii militare, dorința pentru putere – orice imperiu se clădește peste vieți nevinovate și suferință. La ieșirea de la Persepolis am cumpărat 3 magneți cu vestigii și unul cu ayatollahul Khamenei. Vânzătorul s-a mirat de alegere, i-am zis că fiecare mi se pare reprezentativ pentru imaginea Iranului. Mi-a spus să renunț la magnetul cu ayatollahul, că nu reprezintă nimic.

– Când oamenii aud că suntem din România ne spun cuvântul tractor (pronunță taractor) și Gheorghe Hagi. Nu tu Ceaușescu, Nadia Comaneci, Dracula…

– Ne-am întâlnit cu Amin, un băiat de 30 de ani care studiază engleza în Shiraz. I-am dat o fotografie cu Bucureștiul (l-am rugat să își aleagă și a optat pentru o fotografie cu Universitatea București). În schimb ne-a dăruit lănțișorul de la gât, primit de la mama sa, pe care erau inscripționate versuri din koran. Am refuzat, însă nu am răzbit cu el până nu am acceptat cadoul. “Eu pot să îmi iau altul, ăsta e pentru voi”.

– Ne-am rătăcit seara pe străduțe, un om ne-a făcut niște semne ciudate din care am înțeles “drumul se termină, nu mergeți” sau “se bat unii, ocoliți”. Am luat-o pe un alt traseu, iar dintr-o curte părăsită au apărut 4 câini furioși alergând spre noi. Sub imperiul fricii mi s-au părut ciobănești germani, deși, probabil, în realitate, erau altă rasă. Într-un final am rămas teferi și am ajuns la hotelul din suburbie, unde ne-am recules sub un palmier bătrân.

23.04.2017
Călătorie cu trenul. De la Shiraz la Teheran, 900 km. Vagon-cușetă, 4 persoane, împreună cu un băiat de 20 de ani din Shiraz și mama sa, o doamnă elegantă, la 50 de ani. Ne uităm la un film cu Christopher Walken dublat în farsi (compartimentele sunt dotate cu televizoare și prize de 220V) și discutăm despre mâncare. Eu o țin cu “farsi balad nistam” (nu vorbesc persana), dar la orice cuvânt pe care îl mai dibuiesc din când în când, primesc din partea lor aprecieri și întrebări tot mai dificile. “Ați încercat miel? Ați mâncat beryani (mâncare din carne de miel, tocată, asezonată cu mirodenii, specifică regiunii Esfahan), ash reshte (supă cu tăieței și kashk, un fel de iaurt fermentat, ceapă prăjită și mentă), kotlet (chiftea umplută cu o combinație de carne de vită, cartofi, ouă, ceapă și mirodenii), înghețată cu șofran, faludeh (tăieței semi-înghețați îmbibați în sirop și apă de trandafiri), suc natural de pepene? Cel mai bun e acolo și acolo… Vreți șofran? Mama băiatului o sună pe o prietenă din Teheran, primim un număr de telefon și un discount: “Call miss Javandi, my friend. Good price. Discount for you!”.

Mai târziu, răsfoim o revistă de cinema împrumutată de la un pasager (conține o cronică la “Aferim”!) și luăm cina în vagonul restaurant – orez cu șofran și unt, kebab de pui, iaurt. Cinci euro de persoană. Mă întreb cum gătesc ăștia kebabul – pare scos acum de pe grătar. O fi vreun compartiment cu grătare și cărbuni sau l-au gătit în gara din Shiraz? Carnea e bună, ținută în sos de sumak, turmeric și piper câteva ore.

Unul din controlori se așează la o masă de lângă noi și ne vorbește într-o combinație de rusă și engleză: “Romania – Ceaucescu, bum-bum! Gavari pa ruski? Romania, krasiva? Romania – vagon! Locomotiv – Germania, vagon – Romania”.

În gară din Teheran ne dăm întâlnire cu Farshid, un fotojurnalist, care lucrează pentru Guvern, implicat acum în campania prezidențială. L-am cunoscut pe couchsurfing, deși aparent couchsurfing e ilegal în Iran. Cei care primesc turiști prin couchsurfing sunt foarte prudenți, vorbesc în șoaptă pe scări, ca să nu îi audă vecinii, folosesc VPN-uri, postează fotografii cu ei mai tineri ca să nu fie ușor de recunoscut. Însă Farshid e relaxat, nu pare să aibă probleme de genul ăsta. Suntem pe mâini bune:)

25.04.2017
Vizită la fosta ambasadă SUA din Teheran, cunoscută aici sub numele “cuibul de spioni”, transformată în muzeu și deschisă publicului din ianuarie 2017. În acest loc, în noiembrie 1979, 52 de diplomați și civili americani au fost luați ostatici timp de 444 de zile, după ce, un grup de studenți revoluționari au intrat în interiorul ambasadei.

La intrarea în clădire, ne întâmpină o doamnă care ne face un tur al încăperilor, ne povestește despre echipamentele de spionaj folosite de americani și despre curajul studenților conduși de Khomeini. Ne este prezentat biroul de interceptări, cel de imprimat acte false, aparatele de distrus documente, un computer din anii ’70 (“Vedeți ce tehnologie aveau? Și asta înaintea apariției primelor PC-uri…”), fotografii ale studenților, o instalație cu rachete care își trag seva din pântecele unui nou-născut, o machetă cu avionul de pasageri 655, doborât de marina SUA în 1988 (290 de victime), un zid cu inscripții ale revoluționarilor (“There is no time for imperialism in Iran anymore”).

Criza ostaticilor s-a terminat în urma unui acord semnat de Iran și SUA, acord grăbit de invazia Iranului de către Iraq (sprijinit de SUA). Ghidul nostru ne spune că primii ostatici eliberați de iranieni (sub instrucțiunile lui Khomeini) au fost femeile și persoanele de culoare, chipurile, politically correct…

Suntem conduși în sala de proiecții unde vizionăm o animație despre acțiunile subversive ale Iranului (vânzări de armament în vreo 50 de țări, atacuri cu drone, schimbare de regimuri în Mexic și Canada, doborârea unui avion al SUA), concluzia fiind că asta nu s-a întâmplat niciodată, dar că cineva face aceste lucruri, v-ați prins voi cine…

La final ieșim în curte, sub soarele puternic al amiezii și ne întâmpină un poster cu Obama cu barbă, un fel de Osabama stilizat, privind în direcția bulevardului aglomerat, unde oameni pe jos, în mașini sau pe scutere se chinuie să înainteze în traficul infernal. Deasupra, muntele, cu versanții săi înzăpeziți, veghează peste oraș.

26.04.2017
Am ajuns în Mashad, al doilea oraş ca locuitori din Iran, considerat “capitala spirituală a țării”, după o călătorie cu trenul de 10 ore. Aici m-am întâlnit cu Bita, o fostă colegă de la masterul de antropologie din Berlin, care în prezent predă design interior la Universitatea de Arte din Mashad.

După un scurt tur al orașului, vizităm moscheea dedicată imamului Reza, cea mai mare moschee din lume, la care vin anual peste 18 milioane de turiști-credincioși (majoritatea din Iran, Afganistan, Pakistan și Iraq).

În interiorul clădirii principale, lângă mormântul imamului, oamenii se împing ca să ajungă cât mai aproape, să atingă altarul şi să arunce cu bani înăuntru, în timp ce bărbați de la security ne lovesc cu nişte pămătufuri colorate folosite pentru direcţionare şi ghidaj.

E o combinaţie de pogo şi coadă la fisc la care participă oameni de toate vârstele şi ocupaţiile: mullahi, persoane cu dizabilităţi, bolnavi, comercianți din bazar, copii, veniţi de la mii de kilometri distanţă (doar între Teheran şi Mashad au loc peste 40 de zboruri zilnice). Sunt singurul european din locul ăsta, “poţi să te simţi special”, după cum spune Bita.

De la moshee mergem la bazarul din apropiere unde mă abordează vânzătorii de șofran (Mashadul e capitala șofranului, cel mai scump condiment din lume, un gram se obţine din peste 100 de plante), cei de parfumuri (“good price, my friend. where are you from? please come inside”), trecem pe lângă un poster cu Brad Pitt tânăr, iar o doamnă în chador îi ghicește viitorul Bitei.

Seara luăm cina la marginea orașului, într-un loc cu separeuri şi fântâni – frigărui gigantice de miel (cel mai mare shishlik văzut vreodata), iaurt, supă de linte, măsline în sos de nuci, castraveţi muraţi şi usturoi caramelizat. La final primim Coca-Cola original, producție autohtonă.

Discutam despre Iran, Mashad, Europa, Romania. “E mult mai bine acum în Iran, mai multă libertate, nu ca în anii ’80-’90. Mai ales tânăra generație face cam tot ce îi trece prin cap. În underground, bineînțeles”. Un prieten al Bitei, de vârsta mea, își amintește de vizita lui Ceaușescu din 1989. “Țin minte ca îl aveam președinte pe Rafsanjani atunci şi Ceauşescu era în vizită, dupa care a venit revoluția la voi si l-aţi omorât”.

La întoarcere, în drum spre centru trecem pe lânga un Aqua Park și magazine cu mobilă scumpă, pe lângă malluri din sticlă şi nu pot să nu mă gândesc că la câțiva kilometri începe Afganistanul, munţii şi deşertul, armele şi talibanii, războiul fără sfârşit, început în 1979; la nord e Asia Centrală, Turkmenistanul, ţara grandomaniei şi a statuilor prezidenţiale care se rotesc după Soare. La 4000 de kilometri de Bucureşti pare că se termină ceva familiar şi începe necunoscutul.

27.04.2017
Începem dimineața la un supermarket din zonă, un fel de lidl local, cu de toate, de la fasole și usturoi până la oale aurite și greble. Cumpărăm pește (păstrăv din regiunea de nord, cu o carne de culoarea somonului), verdețuri, condimente și legume. La ieșirea din supermarket, într-un loc special amenajat își desfășoară activitatea divizia de curățat pește, angajați care taie capete, scot intestine și dau jos solzii, ca să pleci acasă elegant, cu fileul în buzunar, gata de aruncat în tigaie. La raionul de verdețuri, o altă minune – o doamnă ne ia mănunchiul de pătrunjel și îl aruncă într-un malaxor din care iese frumos tăiat, firicel la firicel, ca în reclamele tv.

Acasă la Bita și Ali, gazdele mele din Mashad, ascultăm muzică din regiunea kurdă, foarte apreciată de iranieni, pentru ritmul alert și instrumentație. Vorbim despre muzică și personalități românești. “Nu știam că Brâncuși e român. E foarte iubit de iranieni, avem câteva sculpturi la Muzeul de Artă Contemporană din Teheran”, îmi spune Bita, în timp ce îmi aduce din bibliotecă “Tratat de istorie a religiilor” de Mircea Eliade, ediție în persană. “Îmi place mult opera lui Eliade, adesea le citez studenților din cărțile lui”.

Seara mergem la teatru – o piesă despre generații, procesul îmbătrânirii, memento mori, același personaj în diferite momente ale vieții, el tânăr cu el bătrân în oglindă. Chiar dacă nu înțeleg persană, mi se pare că piesa se termină brusc, după fix o oră. Am senzația că s-a rupt filmul și că proiecționistul a aprins lumina. Bita și Ali îmi spun că nu au înțeles nici ei mare lucru: “e ceva experimental, fără substanță.” Înainte de plecare, actorii și echipa tehnică se imersează între spectatori și își fac o poză de grup.

La ieșirea din teatru, pe o bancă rătăcită, doi adolescenți pasează un joint tăricel. Consumul de droguri și alcool în Iran sunt strict interzise, iar dacă te prinde poliția ești pasibil de închisoare (în Mashad e interzisă chiar și narghileaua în spații publice). Prietenii mei mă asigură că lucrurile nu sunt chiar atât de stricte, că autoritățile mai închid ochii din când în când. Ce-i drept, în multe cazuri, gazdele la care am stat m-au întrebat daca nu vreau un păhărel de vin sau un cuiuț. Între imaginea imaculată prezentată de autorități și cea din media occidentală, cu tineri care își doresc să fie liberi, dar sunt hăituiți și arestați de poliția religioasă, există o zonă gri a realităților cotidiene, mai liberă sau mai conservatoare, religioasă, agnostică sau atee, protestatară sau non-implicată politic, care e cumva Iranul de astăzi.

29.04.2017
Iran, ziua 15 – în care am vizitat parcul de distracţii din Mashad, ne-am dat pe o roată gigantică (85m înălţime, cea mai mare din Orientul Mijlociu, “made by expert Iranian engineers”), am văzut oraşul răsturnat, după o tură de adrenalină pe un fel de tirbuşon turtit care avea mişcări neregulate și bizare (rugându-mă la experţi ca proiectarea şi piesele să fie de calitate), am mâncat vată pe băţ ca în copilărie, am băut apă cu gust de trandafiri, în care erau supendate nişte seminţe gelatinoase, am vizitat câteva magazine de antichităţi, unde am găsit o menghină Flacăra, fabricată în România, am ajuns într-o zonă turistică unde câțiva tineri au tras de mine ca să mă urc pe o cămilă în scopuri turisitico-fotografice, am văzut ruinele oraşului Neișabur, unde a trăit Omar Khayyam și unde au fost păstrate câteva schelete umane, surprinse în timpul unui cataclism major, am ascultat din nou muzică kurdă şi melodia “Fiica ciobanului”, apreciată de localnici, m-am fotografiat cu o mascotă şi am văzut prima dezbatere din campania pentru prezidenţiale, într-o cafenea cochetă din centrul Mashadului.

30.04.2017
După ce am atins altarul veneratului imam Reza din Mashad, capitala spirituală a Iranului, am coborât în tenebrele lumii underground, în studioul de înregistrări a unei trupe de heavy metal progresiv, după cum se auto-intitulează.

Într-un subsol bine antifonat și tapetat cu postere cu Nirvana, Guns și Beatles, cu figuri mitologice înaripate și cranii vesele, 4 băieți au băgat un mic performance pentru oaspetele special din România.”În Mashad suntem doar 3-4 trupe de rock. Lucrăm zi și noapte, înregistrăm, că de concerte nu poate fi vorba. Aici nu e Teheran, unde sunt zeci de trupe și unde poți avea chiar concerte în public, în anumite cafenele.”

Băieții au fost chemați în urmă cu 3 ani la Poliție, pentru un check-in, dar de atunci au fost lăsați în pace. Dansul în public și muzica de acest gen sunt oficial interzise, deși autoritățile mai trec uneori cu vederea.

#calatoriniran
www.vladpetri.ro/iran/

Posted by Vlad Petri on Sunday, April 30, 2017

01.05.2017
Am ajuns în Sanandaj, în kurdistanul iranian, după un drum de 20 de ore cu trenul și autobuzul, de la granița cu Afganistan până la granița cu Iraq. Prima vizită e la o casă de producție, “Sun Studio”, un apartament de 3 camere transformat în cameră de montaj, studio de sunet și magazie de echipamente, unde l-am întâlnit pe Kaveh, un regizor de film aflat acum în producție cu al doilea scurt-metraj. Managerul studioului mi-a prezentat echipamentele din dotare – o cameră Amira, un Blackmagic Pocket și un Canon 5D Mk3, mi-a arătat un documentar despre zootoastrieni realizat în colaborare cu o echipă din Australia, a comandat kebaburi și mi-a oferit camera de montaj pe post de dormitor.

Dimineața am luat Sanandajul la pas, am vizitat cinematograful în aer liber, considerat după anumite criterii cel mai mare cinema outdoor din lume (din păcate e prost manageriat și se întâmplă puține proiecții, cele mai așteptate fiind meciurile de la World Cup), am colindat bazarul, străduțele și ceainăriile din apropiere. Povestim despre România și numele sonore care ne reprezintă: Ceaușescu, Gheorghe Hagi, Inna. Și despre tractorul românesc. Cică iranienii au o vorbă: dacă vrei utilaj greu de calitate, atunci el trebuie să fie românesc.

Mai discutăm despre relații, căsătorie… Mulți bărbați sunt singuri aici, e foarte greu să își găsească partenere, “trebuie să ai bani ca să începi o relație cu o femeie, altfel nu se uită la tine.” Kaveh mă întreabă cum e privită virginitatea în România. Următorul său film va fi despre o femeie care și-a pierdut virginitatea și drama prin care trece când familia soțului află lucrul ăsta, “la noi e grav să se întâmple asta, femeia trebuie să fie virgină când se căsătorește.”

Discuții despre societate, părinți, moralitate, în timp ce unul din prietenii lui Kaveh se pregătește să meargă la sală pentru un nou antrenament. E bodybuilder, are 30 de ani, e singur și vrea să ajungă la 90 de kilograme (are 85 în prezent) ca să se califice pentru următorul concurs. “Vreau să ajung departe, îmi place mult sportul ăsta”, îmi spune în timp ce îmi strânge mâna sportiv și mă roagă să stau nemișcat pentru un selfie. Pe lângă noi trec doi bărbați ținându-se de mână și un domn la 60 de ani se uită mirat, după ce a aflat de unde sunt: “Romania, Romania, good! Tractor, good!”

02.05.2017

După câteva întâlniri cu cineaști locali (am fost invitat chiar pe un platou de filmare), discuții despre co-producții (“Trebuie să facem ceva împreună, veniți la noi și vă oferim echipment și locații gratuite, după care venim și noi în România”) și rememorări ale unui regizor specializat în scurt-metraje (“Vlad, mă bucur să te cunosc, prima țară pe care am vizitat-o a fost România și orașul Târgu-Mureș, un oraș minunat!), am plecat în mediul rural, spre satul Palangan.

În Sanandaj ploua cu găleata, iar Kaleh, prietenul meu regizor, a sunat la o stație meteo și la poliția rurală, care, respectos ne-au dat informații actualizate despre condițiile de drum. Ne-am urcat într-un Peugeot 206, împreună cu prietenii lui Kaveh, un contabil și doi culturiști profesioniști, stând lipit-strivit pe bancheta din spate, cu geamurile deschise, fum de țigară, radiator spart, accelerare maximă în curbe, centuri defecte și alte mici amănunte care dau un spor de adrenalină.

Satul, proaspăt spălat de o ploaie de primăvară, părea decupat din basme, din cărțile ălea cu pagini expandabile, în trei dimensiuni. Construit pe un versant de munte, Palangan adăpostește aproape 200 de familii, acoperișul fiecărei gospodării servind pe post de curte pentru vecinul de deasupra. Am mai văzut un sat similar în Albania, unde circula o vorbă, că dacă te îmbeți la tine în curte s-ar putea să te trezești în casa vecinului a doua zi.

O familie binevoitoare ne-a invitat la un ceai pe acoperișul casei lor, unde ne-am clătit ochii cu o panoramă a satului. Trei generații în aceeași casă: părinții, în brațe cu cel mai mic copil, priveau liniștiți apusul, în timp ce bunicul, așezat pe un scaun, număra vitele care se întorceau de la activitățile lucrative.

Mai târziu, gașca de prieteni s-a pus pe gătit frigărui-kebab de pui, unul din culturiști a facut baie în râul tumultos care taie satul în două (“Vlad, this is kurdish style, not for you!”), iar celălalt băiat solid a scris mesaje de dragoste, cu ochii în lacrimi, rezemat de un copac (am fost informat că era foarte îndrăgostit și că se întâmplase ceva, restul era în kurdă, din care nu am înțeles nimic).

Deasupra noastră munți drepti, brăzdați de nori care aduc furtuna, pereți de stâncă aliniați ca niște piese de domino, cascade, peșteri și trecători. Ne aflăm la 100 de km de granița cu Iraq, unde kurzii, unii chiar din această zonă, luptă împotriva ISIS. Încep tunetele, eu am impresia că aud un sunet de armă, copacii se lasă la pământ, începe o ploaie zdravănă, iar băieții o rup la fugă spre mașina parcată la un kilometru distanță.

PS – Pe drumul de întoarcere, am avut noroc să văd minunea față în față – celebrul tractor românesc, condus de un localnic bine dispus. Foto tractor Romania ☑

04.05.2017

Înapoi în Teheran, pe străduțele înghesuite și bulevardele blocate, printre milioanele de oameni care vin și pleacă, într-o mișcare continuă, prin gări și metrouri, printre hipsterii din cafenele și mullahii grăbiți, printre chadoruri și hijaburi lăsate cât mai pe spate, pe străduțele din bazar, printre comercianți, cărucioare de marfă și scutere, turiști rătăciți și afișe electorale, un domn îmi oferă o bomboană pe stradă, vânzătorul de sucuri despică o portocală, miros de pâine caldă, scoasă acum din cuptor, supă gratuită pentru săraci, muntele și versanții săi cu zăpadă, un militar își face un selfie, la teatrul central se joacă Hamlet – adaptare liberă, un poster cu Pământul după un cataclism și un cuvânt scris cu majuscule: “PROFIT”, miroase a primăvară, ce bine ar fi aici fără poluare, ai simți aroma orașului, îmi spune un prieten, în locul ăsta am căzut, când ne-a fugărit poliția la proteste și mi-am rupt piciorul, au dat cu jeturi de apă în noi, își amintește un altul, voci care se suparapun, pași, transpirație, alergătură, ne-am dat întâlnire la stația Ferdowsi, sunt 3 ieșiri, iar a căzut rețeaua și nu putem vorbi, încă un ceai negru, al 9-lea pe astăzi, sunt obosit, îmi vine să mă întind pe iarbă, un domn cu lozuri și papagal, miros de kebab, un vânzător ambulant își face loc prin mulțime: “baloane, încărcătoare și lame Gillette”, blocuri, iar blocuri și parcuri, iar parcuri și străzi și intersecții.

Aici e Teheran, locul de unde a început și unde se termină povestea.

va urma…



 

Te-ar mai putea interesa: