Polaroidul sau imaginea unicat

Îmi aduc aminte de prima fotografie. Mă aflam într-o baie îngusta, într-un bloc din Bucureşti unde stateam în chirie, într-un spaţiu în care cu greu încapea, pe lânga chiuvetă şi toaletă, un aparat de mărit (de tip geamantan, rusesc) şi 3 tăvi cu soluţii de developare. Era prima fotografie pe care o măream de pe un film alb-negru… Îmi aduc aminte foarte bine de acea imagine: un poliţist îi controla permisul unui şofer nedumerit, iar în spatele lor în fundal, pe un banner, era scris: “He,he,he… Te arde, nu-i aşa?”

Peste vreo 8 ani trăiesc o alta senzaţie puternică, la fel de revelatoare… Tocmai am primit cadou primul aparat “Polaroid Instant Camera”. L-am primit într-o dimineata şi ma aflu în bucatarie, la etajul 10. Fotografiez strada, de sus. Aud un sunet mecanic, tăios si iau hârtia din aparat. Aştept cu nerăbdare. După un minut, imaginea începe sa prindă contur. Ţin în mână primul meu Polaroid, o fotografie a unei străzi plină de vegetaţie, vara. Nu era prima data când vedeam un Polaroid, dar era prima oara când aveam aparatul meu (în cazul Polaroidului nevoia de apartenenta capata alte proportii).

De ce fascinaţia pentru Polaroid? În primul rând, imaginea-instant care devine obiect. Apeşi pe declansator, aştepti câteva minute si ai în faţă o imagine-copie a realitatii, unică si irepetabilă… Digitalul oferă, într-un fel, ceva asemănător: există imprimante portabile pe care le poţi conecta direct la aparatul foto în timp real, procedeu care se apropie cât de cât de imaginea-instant de tip Polaroid. Doar că imaginea digitală poate fi reprodusă la nesfârşit, e stocată pe un card, faţă de imaginea-unicat, “nerepetitivă” care e imprimată direct pe hârtie si ramâne fixata acolo.

Imaginea digitală, cu toate calitatile intrinseci, e o imagine care nu există, e în eter, sub forma numerica, un şir de 0 si 1, o imagine nedevelopabilă, nesfârsit-reproductibilă (atât de bine pliata pe lumea actuala), apartinând tututor (copyrightul şi watermarkul şi formele de protecţie digitală nu sunt altceva decât încercari de unicizare a ne-unicatului).

Nu are importanţă care procedeu e mai bun dpdv tehnic. Atributele economice şi tehnice (calitatea imaginii) înclina balanţa spre digital. Polaroidul dispare pentru că nu mai e rentabil, la fel ca şi filmele foto. Doar că, odată cu pierderea imaginii-unicat, pierdem şi imaginea-obiect, acea bucată de hârtie care “se developeaza” sub ochii nostri, care capată viaţa şi contur în timp ce o mişcam prin aer ( Shake it like a Polaroid picture… ).

Moment, unicitate, apartenenţă, obiect; dincolo de Polaroid, film sau digital ramân câteva întrebări la care trebuie să căutăm răspunsuri: “Ce îmi propun să arăt, în ce fel, care e mesajul, unde şi cum mă poziţionez ca autor?”
Suportul urmează după aceea.