Era prima dată când luam parte la un protest important în România. Poziţia de protestatar a început să se suprapună cu cea de documentarist. M-a interesat să urmăresc atât evoluţia evenimentelor, cât şi să iau parte la transformările socio-politice, transformări care păreau inevitabile. Am participat la proteste aproape zilnic în perioada ianuarie-martie, după care m-am întors în Piaţă în diferite momente, când anumite grupuri de protestatari îşi manifestau nemulţumirile.
Reprezentarea vizuală a protestelor din București. Raportarea la evenimente.
Felul în care arăţi un eveniment în ansamblu, modul în care te plasezi faţă de subiect, ceea ce decupezi din realitate şi selectezi în urma montajului sunt acele aspecte care determină felul în care un anumit eveniment e perceput (văzut, înţeles, conştientizat). Atent la acest tip de raportare, am încercat să stau în mijlocul protestatarilor, să aleg să filmez interviuri cu oameni cât mai diferiţi, să nu folosesc lumină artificială sau alte mijloace care să-i incomodeze.
Cred că felul în care filmăm, ceea ce alegem să lăsăm la montaj, felul în care structurăm materialul, importanţa pe care o acordăm unei părţi în detrimentul alteia, sunt doar câteva lucruri care fac ca orice tip de reprezentare să fie subiectivă. Cât de legitim, imparţial, aparent neconstruit e un anumit material filmat sunt lucruri care pot fi discutate, criticate, negociate. Cât de mult serveşte discursului public acceptat de putere sau cât de mult poate să incomodeze sunt lucruri despre care voi vorbi mai departe.
Raportul cu puterea. Spațiul de protest, intre acceptare si interzicere.
Filmarea (documentarea) intră în categoria acceptare / neacceptare de către instituţiile statului, asemeni felului în care puterea se raportează la spaţiul protestatar. Tot așa cum locul în care protestezi este acceptat pentru că nu mai deranjează (Fântână-TNB, din februarie încolo), a filma în spaţiul public incomodează puterea doar atunci când arăți lucuri care „nu trebuie arătate”.
Televiziunile au tranşat tot ce se putea în reprezentarea violențelor. Au exagerat abuzurile – prin repetarea câtorva imagini date în buclă, pe care au insistat la nesfârşit. La fel s-a întâmplat cu percepţia generală a protestelor. Prin manipulare şi ficţionalizare excesivă, publicul larg aproape că a început să creadă că protestele au fost “regizate” de televiziuni (care şi-au pus amprenta definitv asupra reprezentării vizuale generale a Pieţii Universităţii din 2012). Cred că acum e necesară o nouă reprezentare a protestelor, care să lase loc interpretărilor. E nevoie de un document al unei perioade pe care încă nu o putem aşeza critic într-un context general. Asta voi încerca să obţin prin filmul la care lucrez.
* Articol publicat în Gazeta de Artă Politică.
Lăsați un răspuns